A fost odată o zână mică, născută sub lumina blândă a Lunii care locuia într-o grădină ascunsă între stele. Se numea Liora și avea aripi subțiri ca petalele de trandafir, presărate cu praf de aur și umbre fine de argint.
Liora era diferită de celelalte zâne. În timp ce ele zburau curajoase peste lacuri, păduri și câmpuri de lumină, ea se oprea des să asculte vântul, să mângâie florile și să simtă tot ce se întâmpla în jur. Dacă o floare se ofilea, Liora o simțea în suflețel ca o mică durere. Dacă o stea părea mai palidă, se întreba dacă nu cumva este tristă. Dacă cineva vorbea rece cu ea, chiar și fără intenție, sufletul ei se strângea ca o frunză în ploaie.
Era tare sensibilă Liora și cea mai mare nevoie a ei era să se simtă aproape de cineva. Nu îi plăcea să zboare singură prea mult timp și căuta mereu o mână, o privire, o promisiune, un loc unde să se simtă în siguranță. Când cineva se îndepărta, chiar și pentru puțin timp, Liora simțea că lumea se face mai mare și ea mai mică.
În fiecare seară, se așeza pe marginea lunii și șoptea: „Oare sunt iubită și când nu mă ține nimeni aproape?”
Într-o zi, Regina Stelelor a chemat-o lângă fântâna destinului în care apa nu arăta chipul, ci adevărul inimii.
„Liora,” i-a spus regina, „tu ai primit darul sensibilității. Simți mai mult decât alții, iubești mai profund, observi ce alții trec cu vederea. Dar ai confundat iubirea cu atașamentul de ceilalți.”
Zâna a coborât privirea „Dar mie mi-e teamă când cineva pleacă. Simt că pierd iubirea.”
Regina a zâmbit blând spunându-i:
„Iubirea adevărată nu dispare doar pentru că cineva nu este lângă tine în fiecare clipă. Atașamentul îți spune: ține-l aproape ca să nu-l pierzi.iar Iubirea matură îți spune: rămân întreagă, chiar și când celălalt are drumul lui.”
Liora a început să plângă, iar lacrimile ei s-au transformat în steluțe mici, care au căzut peste iarbă. „Și cum învăț asta?” a întrebat ea.
Regina i-a dăruit o oglindă rotundă, făcută din lumină de Lună.
„De fiecare dată când cauți în altcineva siguranța, uită-te aici și întreabă-te: ce parte din mine are nevoie să fie ținută, ascultată și liniștită?”
Din acea zi, Liora a început să zboare mai încet, dar mai sigur. Când simțea că îi este teamă să nu fie abandonată, nu mai fugea imediat după ceilalți, ci se oprea, își punea mâna peste inimă și își spunea: „Sunt aici cu mine. Nu mă părăsesc.”A învățat că sensibilitatea ei nu era o slăbiciune, ci o poartă spre profunzime. A mai învățat că nevoia de atașament venea dintr-o dorință frumoasă: aceea de a iubi și de a fi iubită. Dar a mai învățat ceva și mai important: că iubirea nu trebuie să doară ca să fie adevărată. În timp, aripile ei au devenit mai luminoase, nu pentru că nu mai avea nevoie de nimeni, ci pentru că nu se mai pierdea pe ea, ca să fie aleasă. Și, într-o noapte cu Lună plină, Liora a zburat pentru prima dată singură peste grădina stelelor.
Nu pentru că nu mai iubea, ci pentru că, în sfârșit, învățase să se simtă acasă în propria inimă.